De ce e o rușine să spui câți ani ai?

Astăzi am o întrebare pentru tine. Câți ani ai? Nu, nu trebuie să-mi răspunzi. Vreau doar să analizezi ce simți în momentul în care îți răspunzi în gând la întrebarea asta. Nu trebuie nici măcar să-mi mărturisești cum te simți. Știu că este suficient să conștientizezi ce senzație îți dă răspunsul primit.

 

Vârsta ta și ce înseamnă viața “normală”

 

Corpul nu minte niciodată. Felul în care te simți este asociat cu dorințe pe care sperai să le ai îndeplinite până acum, visuri ascunse într-un sertar al minții, așteptări pe care alții le au de la tine pentru că ai o anumită vârstă. Vârsta este asociată cu etape normale” în trecerea noastră prin ceea ce e numit simplu “viață”.

De la societate la societate, de la cultură la cultură, de la familie la familie, de la individ la individ, cuvântul “normal” are alt sens. În societatea noastră, dacă ai 5 ani e normal să nu te uiți la filme de groază sau dacă ai 45 de ani e normal să nu plângi pentru că ți s-a topit înghețata. Astfel de lucruri normale sunt considerate implicite.

Și totuși la un moment dat apare presiunea vârstei, o forță în care “normalul” e mai mult decât o înghețată topită. Pentru unii dintre noi apare mai devreme, pentru alții mai târziu. Pentru cei mai mulți, etapele se conturează odată cu începerea ciclurilor școlare.

Prima parte a vieții e împărțită în cicluri de câte 4 ani. Pe măsură ce creștem chiar și ciclurile școlare se scurtează la 3 sau 2 ani. Se consideră că trebuie să ne mișcăm mai repede din simplul motiv că timpul trece fără drept de apel și noi mai avem multe alte etape de parcurs: cariera sigură, jumătatea perfectă de cuplu, copilul sau copiii, casa, mașina.

Toate astea intră în sfera de normalitate, iar tot ce nu face parte din etapele corespunzătoare e instantaneu pus în cutiuțe, catalogat, etichetat și de cele mai multe ori condamnat. Mass media folosește foarte bine această presiune în interesul propriu. Reclamele prezintă cupluri fericite, familii tinere cu copii, bunici cu nepoți, precum și tot soiul de bunuri absolut indispensabile pentru fiecare categorie de vârstă.

Ni se pare normal să avem toate astea. Am crescut văzând că etapele formează familii, prietenii, cariere și emoții fericite asociate cu ele. Ni se prezintă fericirea în termeni reali și nu cai verzi pe pereți. Toți vrem să fim fericiți până la urmă.

Nu mai avem timp așa că începe goana după trofee de pus în vitrina vieții. Ni se spune că fericirea e condiționată de vârstă.

 

Misterul vârstei

 

Și cu toate astea, vârsta e adesea un subiect tabu. Asta se întâmplă în condițiile în care alte lucruri, cu mult mai delicate, sunt discutate cu lejeritate în public.

Când eram copil îmi plăcea să trag cu urechea la conversațiile adulților. De acolo prindeam frânturi de informații care mă puneau pe gânduri. Am aflat de mică faptul că nu trebuie să întreb vârsta unui adult, cu atât mai mult vârsta unei doamne. De ce era o rușine să spui câți ani ai?

Cred că ai observat și tu: majoritatea copiilor își spun vârsta atunci când sunt întrebați. Au fost învățați de adulți să facă lucrul ăsta. Și totuși n-o să întâlnim prea mulți adulți un pic încurcați de întrebare, așa cum par copiii care se chinuie să-și amintească câți ani au și pentru ca apoi să afirme cu zâmbetul pe buze pe o voce de copil: “am 27 de ani și 8 luni” sau “am 52 ani și 4 luni”. Lunile nu mai există pentru adulți, anii se derulează cu repeziciune.

În astfel de condiții, unele persoane încearcă să schimbe subiectul sau să ascundă cât mai bine anii consemnați în actul de identitate.

La o simplă căutare pe Google, găsești o mulțime de modalități pentru a-ți ascunde vârsta: pe site-urile de socializare (există opțiunea ca prietenii virtuali să-ți ureze “La mulți ani” fără a vedea câți ani împlinești), pe site-urile de matrimoniale (prima premisă a unei relații reușite e “asigurată” din start) și chiar pe un CV de angajare (pe asta chiar n-am înțeles-o, nu te duci până la urmă la interviu?).

Astfel de opțiuni accentuează ideea că pe măsură ce înaintezi în vârstă este tot mai dificil să corespunzi standardelor și să fii acceptat.

 

Unde duce presiunea vârstei?

 

Deodată ne trezim într-o zi:

- acceptând situații ce ne golesc sufletește și trupește (relații, locuri de muncă, parteneriate) pentru că avem o vârstă…

- luând deciziile pe care le vor alții pentru că avem o vârstă…

- renunțând la visurile noastre pentru că avem o vârstă…

și mai mult decât atât renunțând la speranță pentru că avem o vârstă….

 

Imaginează-te cu părul cărunt, cu riduri și cu o privire către trecutul tău, acel trecut care astăzi este prezent. Ce a rămas? Durerea regretelor sau cicatricile încercărilor de răzbi deasupra “normalității”?

Mă doare inima când primesc mesaje de la cititori de 23 de ani care spun că e prea târziu s-o apuce pe altă cale (au făcut deja o facultate și n-au de ales decât să urmeze aceeși direcție), de 45 de ani care nu văd altă alternativă la goana muncă-acasă vs. acasă-muncă sau de 60 de ani care spun că a trecut vremea lor și deși știu că ar dori mai mult de la viață, nu mai au timp. Mai mult, primesc mesaje de la cei care s-au grăbit cu deciziile pentru a nu trece timpul, iar acum nu mai știu cum să iasă din încurcătură.

Aici intervine expresia grăbește-te încet”. Poți să trăiești 65 sau 85 de ani. Poți să trăiești 92. Asta n-o știe nimeni. Mult sau puțin, ai datoria de a trăi, nu de a exista. Ce e însă cert e că la fel de mult o să trăiești indiferent că ai inima cât un purice de teamă pentru că e prea târziu sau că îți saltă sufletul de bucurie pentru că ai mai acumulat un an de experiență și înțelepciune.

Felul în care te simți atunci când îți rostești vârsta este cel cu care abordezi tot ceea ce există deja sau apare în viața ta.

Grandma Moses”, pe numele ei adevărat Anna Mary Robertson, a început să picteze la 76 de ani și a devenit celebră. A mai trăit încă 25 de ani pentru a vedea cum tablourile ei au ajuns să fie vândute cu peste 10.000$, în condițiile în care prețul inițial fusese de 3$.

 

Și totuși ce simt acele persoane care își spun vârsta cu strângere de inimă și cu jumătate de gură? La mijloc este pur și simplu frică de întrebările care ar putea urma și de ceea ce ar putea gândi ceilalți despre răspunsurile date, acea frică de a fi judecați și puși la zid.

La polul opus, cei care n-au nicio problemă în a-și spune vârsta cu voce tare sunt acele persoane cărora nu le pasă de părerea celorlalți, fără însă a se poziționa undeva deasupra acestora. Ele sunt acele persoane care dau explicații, dar nu pentru a căuta confirmarea și acceptarea altora.

Acum un an de zile am cunoscut o doamnă de 60 de ani care făcea parte din a doua categorie (îi spun și vârsta pentru că la fel ar face și ea dacă s-ar prezenta în fața ta). În afară de faptul că-și purta vârsta cu mândrie, revărsa totodată înțelepciune, experiență de viață și deschidere către nou.

Mi-a mărturisit că lumea se amuza pe seama ei în parc atunci când mergea la alergat. Cu toate astea, ea își continua drumul fără a le da importanță.

Deci soluția este să nu-ți pese de părerea celorlalți.

Ușor de spus, greu de făcut, atunci când tot ceea ce înseamnă comerț se bazează în primul rând pe ceea ce cred ceilalți despre tine: casa, mașina, hainele, locurile pe care le frecventezi.

 

Cum treci totuși peste frica de părerea celorlalți?

 

În primul rând încetează să mai pui presiune pe tine și să te judeci pentru tot ceea ce nu funcționează acum în viața ta. Exteriorul nu face altceva decât să reflecte ceea ce tu ai deja în tine. În momentul în care tu vei înceta să consideri că nu corespunzi cerințelor, ceilalți vor vedea că te simți bine în pielea ta și te vor lăsa să trăiești în ritmul propriu.

În al doilea rând, dacă sunt cerute explicații, în funcție de persoană, oferă-le (pentru cei cârcotași poți folosi un răspunsul de genul “Îți mulțumesc pentru grijă. Chiar mă simt foarte bine așa cum sunt, iar dacă voi considera vreodată că îmi doresc altceva o să am grijă să obțin”). E nevoie ca explicațiile oferite celor ce contează pentru tine să fie sincere pentru ca ei să înțeleagă poziția ta.

 

Vârsta – binecuvântare sau un blestem?

 

E doar o chestiune de percepție. Nu vârsta te ține pe loc, ci convingerea că vârsta presupune “normalitate”: aspect fizic, îmbrăcăminte, statut social și profesional, comportament. Convingerea asta nu e nici măcar a ta, iar asta înseamnă că o poți returna ca pe produs primit pentru a fi testat și pe care alegi să nu-l cumperi. Nu-ți mai pune problema vârstei, ci problema atitudinii.

Cred cu tărie că putem alege vârsta pe care dorim s-o avem pentru că sufletul nu moare niciodată. Cred că avem dreptul să alegem dacă și când să fim ceea ce cred alții că ar trebui să fim. Și nu e deloc vorba că nu avem capacitatea de a fi la același nivel cu ceilalți.

În schimb cred că nu sunt două persoane la fel din punct de vedere fizic, emoțional, mental sau spiritual. Nu ne putem dori toți același lucru și din acest motiv nu putem avea toți aceleași momente la care să le îndeplinim. Ceea ce ești și ai în momentul de față este o sumă a tuturor experiențelor tale pe cele patru planuri. Experiența ta de viață te-a adus la cea mai bună pregătire pentru vârsta pe care o ai, iar asta se reflectă în rezultatele tale.

Dacă nu ești ca ceilalți, nu te învinui. Nu ți-a fost scris să fii ca ceilalți. Tu ești doar TU și vei avea tot ceea ce meriți să ai la momentul potrivit pentru tine.

Poartă-ți vârsta cu mândrie, iar data viitoare când cineva te întreabă câți ani ai, spune-i cu exactitate, inclusiv numărul de luni. E posibil ca ersoana din fața ta să fie consternată de răspuns și să insiste întrebându-te când ai de gând să ai un prieten, un partener de viață, un copil, un cățel, un purcel, o casă a ta, o slujbă stabilă sau când planifici să te comporți conform vârstei tale rămânând în situații “sigure”.

Privirile cu subînțeles sau cuvintele dure ale altora pot fi contracarate cu un zâmbet și o singură frază: Mă simt extraordinar în pielea mea și n-aș vrea să dau viața mea pe a altcuiva”.

Te provoc ca data viitoare când te învinovățești, să te oprești și să te gândești la rândurile de mai sus, iar dacă simți impulsul să faci ceva pentru care crezi că a trecut timpul, începe să faci. Frica e cel mai bun indicator că a venit momentul!

Spune-mi într-un comentariu cum te simți când scoți buletinul la vedere? Care e vârsta ta emoțională?

Cu aceeași mare recunoștință pentru că ești aici,

Simona Culea

Sursa foto: Frunze uscate

Poţi să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu noile informatii de pe blog!  Vei primi totodată materialul gratuit "4 metode pentru a crea viața pe care o dorești"

Tot ce trebuie să faci este să completezi formularul de mai jos, apoi să confirmi cererea de abonare cu un click pe link-ul din emailul primit.

Articole asemanatoare:

Lasa un comentariu prin facebook:

comentarii prin facebook!

Powered by Facebook Comments

2 comments
Simona Culea
Simona Culea moderator

Bine te-am regasit,de data asta in calitate de blogger cu drepturi depline. ;)