Cea mai bună cale de a scăpa de vină este să te ierți pe tine… cu adevărat!

 

 

Ți s-a întâmplat să dai vina pe tine pentru o relație eșuată, un comportament inadecvat, un cuvânt spus la momentul nepotrivit sau un banal obiect spart din greșeală? Poate pentru că nu ai vorbit sau nu ai acționat atunci când ar fi fost cazul? Auzi o voce interioară care te ceartă pentru gândurile, sentimentele, vorbele sau acțiunile tale?

Surprind adesea oameni aspri cu ei înșiși, regretând alegeri care le-au influențat prezentul sau răni provocate persoanelor dragi. Adevăratele lupte se dau însă în interior, acolo unde rămân ascunse și rod sufletul persoanei care le poartă. Ceea ce se vede în exterior este doar o mică parte a frământărilor interne.

În articolul trecut am scris despre cât de important este pentru sănătatea ta emoțională să ierți persoanele care ți-au greșit. Sunt perfect conștientă că experiența fiecăruia este diferită, dar mai cred că vine un moment în viața oricărui om când furia pierde din puterea inițială și apare o mică dorință de iertare. Sufletul cere iertarea și tot ce rămâne este înfruntarea barierelor ridicate de mintea noastră.

În procesul de iertare pe care l-am descris în articolul anterior am omis intenționat prima și cea mai importantă etapă: iertarea de sine. Am preferat să ți-o prezint ca pe o altă perspectivă a iertării,  indispensabilă când vine vorba de a ierta pe altcineva. Cu toate acestea, acum nu vorbim despre o altă persoană, ci despre tine.

Sunt convinsă că autocunoașterea și nivelul de dezvoltare al propriei persoane sunt elemente de bază ale oricărei reușite în viața exterioară. Așa că astăzi te invit într-o călătorie în interiorul tău.

B. Tu ca persoană care a rănit pe altcineva (și care se rănește singură)

Da, ai făcut niște alegeri nepotrivite care la momentul respectiv păreau alegeri bune. Da, poate ai fi putut să faci sau să spui altceva. „Poate” și „dacă” nu schimbă cu nimic lucrurile trecute, dar blochează prezentul. Și dacă asta n-ar fi de ajuns, frământările de genul ăsta influențează și viitorul, scăzând respectul față de sine și mărind riscul de a lua și alte decizii care să confirme că nu poți face lucrurile “așa cum trebuie”.

Îți aduci aminte cum la grădiniță eram trimiși la colțul de rușine dacă nu ne comportam corespunzător? Am învățat de mici că este normal să fim pedepsiți pentru greșeli. Ca adulți ne trimitem singuri la colțul de rușine, dar uităm să revenim la locul nostru pentru că se dă o luptă între autoritatea (profesorul) din noi și supusul (copilul) pe care îl purtăm în suflet.

De unde începe totul..

Toată această luptă pornește de la un sentiment existent de când lumea: vina. Vina apare foarte frumos deghizată într-o haină ce ne ademenește: empatia. Și nu este nobil să-ți pese de ceilalți? Ba da, este minunat și tocmai de asta faci ce-ți stă în putință pentru a fi totul bine. Numai că la un moment dat lucrurile nu mai sunt sub controlul tău și în loc să fie bine, pare că totul se înrăutățește.

„Cum a putut să se întâmple asta?” îți spune vocea ta interioară și critică. “Dacă-ți pasă cu adevărat atunci demonstrează lucrul ăsta. Cine a fost implicat direct în ceea ce s-a întâmplat?” Iar primul răspuns care vine este: „EU”. „Atunci înseamnă că vina îți aparține” este concluzia ce nu mai poate fi contestată.

Indiferent că ai rănit pe cineva sau altcineva te-a rănit, îți asumi vina. În primul caz pentru că din cauza ta cineva suferă, iar în cel de-al doilea pentru că ai acceptat să ajungi în situația respectivă. Oricum ar fi, am crescut crezând că autopedepsirea este soluția în astfel de situații, iar în categoria celor care nu simt vina sunt doar cei fără conștiință: persoanele care comit infracțiuni, cele cu probleme psihice sau pur și simplu cele aflate la extremele societății.

Cum se manifestă vina

Acum un an și jumătate am aflat că o cunoștință de-a noastră s-a îmbolnăvit grav. Analizele medicale urmau să pună un diagnostic crud: cancer răspândit în tot corpul. Cele auzite m-au afectat, cu atât mai mult cu cât viața m-a ținut departe de boli sau spitale, iar persoana în cauză era una plină de vitalitate și energie.

În aceeași perioadă a avut și soțul meu un accident la genunchi ce a presupus câteva luni de imobilizare. Lucrurile luaseră o altă turnură și deși neglijasem sănătatea ca domeniu timp de o viață întreagă (o consideram implicită), în acea perioadă am început să citesc mult pe chestiuni de sănătate, alimentație, stil de viață. Impulsul primit în acele momente fusese atât de puternic încât căutam ce era mai bun în domeniu pentru a aplica apoi în viețile noastre.

Cum nimic nu e întâmplător, am cunoscut o doamnă doctor care a mai aprins niște torțe în calea noastră, în așa fel încât până la urmă am reușit să găsim un echilibru propriu și un stil de viață care să se plieze pe schimbările din viața noastră.

Între timp soțul meu și-a revenit, însă cunoștința noastră fusese trimisă la domiciliu. Medicii considerau că nu mai există tratament pe care să i-l poată aplica.

La început mergeam des să o văd (apartamentele noastre sunt unul lângă celălalt). Pe măsură ce treceau lunile, o vedeam cum se stinge. Simțeam că pot și că trebuie să fac ceva. Știam că ceea ce am citit nu este suficient și că nu sunt expertă în domeniu, dar credeam sincer că se poate apela la căi alternative, măcar în această ultimă instanță. I-am scris fratelui ei, însă cu toată dorința mea și a lui de a face ceva, existau multe alte impedimente.

Nu mai dorea să vadă pe nimeni, iar vizitele mele s-au rărit. Am crezut până în ultimul moment că se va însănătoși, dar viața mi-a arătat că oricât de mult ai crede în ceva sunt lucruri pe care nu le poți controla. Cu toate acestea, deși eram conștientă că nu am niciun cuvânt de spus în fața morții, vina și-a intrat încet încet în drepturi: “puteam să merg la ea în acele condiții, în loc să-mi răresc vizitele, puteam să îi cresc moralul, puteam să îi explic că există și alte căi de abordat, puteam să nu ascult vocile din jur care-mi spuneau să nu mă amestec, puteam să vorbesc cu doctorița pe care o cunoscusem, puteam… Poate dacă aș fi făcut oricare dintre aceste lucruri, astăzi ar fi fost în viață”…

Sentimentul că nu am acționat m-a urmărit ca o umbră și nu am încetat să mă întreb cum trăiesc unii oameni o viață întreagă cu un astfel de ghimpe în inimă.

Peste ceva timp mi-a căzut în mână cartea “Mănâncă, roagă-te, iubește” de Elizabeth Gilbert. N-aș fi crezut că acolo o să găsesc un răspuns la lupta mea interioară. La un moment dat, personajul principal aștepta iertarea soțului pe care l-a făcut să sufere și de care a divorțat. Răspunsul primit de la un mentor personal a fost: “a aștepta ca el să te ierte este o mare pierdere de timp: iartă-te pe tine”.

Și totuși de ce e atât de greu să te ierți chiar și pentru lucruri asupra cărora ai avut prea puțin control?

Wayne Dyer spune în cartea “Zonele tale eronate”vina are două surse de origine:

1. rămășițele din copilărie – atunci când părinții ne fac să ne simțim vinovați pentru boacănele noastre: “Să-ți fie rușine”, “Asta e răsplata pentru tot sacrificiul pe care l-am făcut pentru tine”

Țin minte că în copilărie îl percepeam pe tatăl meu ca luând apărarea tuturor celor cu care intram în conflict (atât cât se putea numi conflict la acea vârstă). Orice s-ar fi întâmplat, vina îmi aparținea. Asta m-a făcut ca în timp să-mi asum responsabilitatea pentru eșecuri care nu-mi aparțineau;

2. vina auto-impusă – atunci când o regulă a societății sau un cod moral este rupt.

Dacă spunem sau facem ceva ce iese din normele societății atunci suntem priviți și tratați cu dezaprobare. Nu mă refer aici la acte imorale și prin care facem rău celor din jur, ci la acele etichete menite să păstreze ordinea într-un sens uneori greu de înțeles. Oamenii care ies din tipar în viața personală sau profesională sunt cei care ar trebui să simtă vina, indiferent de beneficiile pe care le pot aduce lumii prin această rupere a limitărilor.

Suntem înconjurați de oameni sau instituții care încurajează vina, unii inconștient, alții cu bună știință: părinți, parteneri de viață, copii care la rândul lor induc vina asupra părinților, profesori, mass-media, biserica.

O astfel de lume determină un monolog interior negativ, acuzații la propria persoană, jigniri chiar mai dure decât cele făcute de cei din jur. Totul merge mai departe la resentimente, lipsă de energie și chiar depresie, boli sau raportare dificilă la lumea exterioară.

Și cu ce preț? Al asumării unei responsabilități asupra unor lucruri pe care nu le mai putem schimba? Eu spun mai bine să ne asumăm responsabilitatea asupra a ceea ce putem influența chiar acum: propria persoană.

Învață să te ierți

Asta înseamnă în primul rând să decizi unde este limita proprie de acceptare a vinei. Nicio extremă nu e de folos, fie că ești ca o stană de piatră ce nu simte nimic, fie că ești o mașinărie ce produce sentimente de vină. Așa cum am mai spus, vina își are rostul atunci când înțelegem unde și cât putem corecta din ceea ce s-a întâmplat, după care căutăm să nu mai repetăm acele lucruri care ne afectează în primul rând pe noi.

Vina devine un dușman atunci când se transformă în rușine, acea rușine care ne facem să ne ascundem de noi și apoi de cei din jur. Cu toate acestea, dacă n-am simți că avem ceva de câștigat nu ne-am învinui. Vina e comodă: ceilalți ne acceptă când văd că suferim, ba chiar li se face milă de noi, suntem neajutorați și așteptăm ca altcineva să vină să ne salveze. Se spune că vina ne duce înapoi către copilărie, unde alții iau deciziile, numai că de data asta noi suportăm consecințele.

Și-atunci ce e de făcut?

Imaginează-ți că în aceeași situație se află mama, tatăl, fratele, sora sau orice persoană dragă ție. Ce i-ai spune dacă ai vedea că se învinuiește? Ce ai sfătui-o să facă? Ce vorbe bune i-ai spune?

De ce să nu-ți spui și ție aceleași cuvinte calde? De ce e mai ușor să ierți pe altcineva?

Sunt sigură că ești o persoană puternică, iar persoanele dragi ție nu te vor iubi mai mult dacă te văd regretând trecutul. Soluția este să te ridici și să lupți pentru a schimba ceea ce se poate schimba chiar acum. Trecutul nu se întoarce, dar viitorul se conturează în funcție de ce faci astăzi. Astfel manifestezi generozitate față de tine și totodată un egoism benefic pentru că nu mai lași vina să te conducă.

„A ierta nu înseamnă a șterge trecutul aspru. O memorie vindecată nu este o memorie ștearsă, în schimb a ierta ceea ce nu putem uita este o nouă cale de a ne aduce aminte. Schimbăm memoria trecutului pentru speranța viitorului”. Lewis B. Smedes

Cu drag,

Simona Culea

P.S. Îți mulțumesc că-mi oferi de fiecare dată o parte din timpul tău!

Sursa foto: Lanțuri

Poţi să te abonezi la newsletter pentru a fi la curent cu noile informatii de pe blog!  Vei primi totodată materialul gratuit "4 metode pentru a crea viața pe care o dorești"

Tot ce trebuie să faci este să completezi formularul de mai jos, apoi să confirmi cererea de abonare cu un click pe link-ul din emailul primit.

Articole asemanatoare:

Lasa un comentariu prin facebook:

comentarii prin facebook!

Powered by Facebook Comments

13 comments
Razvan Ventura
Razvan Ventura

Noi ar trebui să-ţi mulţumim pentru înţelepciunea şi măsura pe care le dovedeşti. Păcat că nu suntem în acelaşi oraş. Mi-ar fi plăcut să te cunosc....

violeta
violeta

intradevar functioneaza,m-am iertat pe mine si i-am iertat si pe cei care mi-au facut rau si am invatat sa ma accept asa cum sunt si intradevar viata a inceput sa se schumbe in bine.Corpul meu pe care il supuneam in mod repetat curelor de slabire si-a revenit astfel incat mananc tot ce poftesc dar nu mai sunt permanent flamanda.Ma simt bine cu mine asa cum sunt si nu ma mai afecteaza asa de mult parerile celorlalti. Este mult adevar in tot ce ai scris si ma surprinde ca la varsta ta esti atat de inteleapta. Iti multumesc pentru tot ce faci.Aceste articole sunt intadevar folositoare multor oameni care se trezesc si incep sa constientizeze ca viata ar trebui sa fie mai buna, mai usoara si mai fericita

Mugur
Mugur

Excelent articol, in sensul ca se potriveste unor situatii de viata actuale de care sunt constient si care ma preocupa. Intr-adevar, vina este comoda si e mai greu sa ne asumam o atitudine constructiva si sa actionam in consecinta daca nu avem acest exercitiu. Si, chiar: De ce e mai ușor să iertam pe altcineva ?

Janos Ostoros
Janos Ostoros

Pe mine m-a convins Gerald G. Jampolsky. De atunci mă iert pe mine şi pe toţi, fără nici o excepţie pentru toate păcatele şi greşelile pe care le-au făcut... Asta nu înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ceea ce am făcut eu sau cu ceea ce au făcut ei atunci, ci doar că nu mai las ca sentimentul de vinovăţie să-şi facă ˝cuib˝ în sufletul meu şi/sau în mintea mea. Mi-am iertat întregul trecut, şi trecutul tuturora... Sunt pe deplin LIBER/Ă!!!

Mihaela Istrate
Mihaela Istrate

din pacate nici eu nu ma descurc prea bine la capitolul iertare:((.

nicoleta
nicoleta

Usor de zis,greu de aplicat,dar cu,consecventa si perseverenta putem reusi.Iti multumesc pt fiecare articol pe care il trimiti.Poate cu ajutorul tau viata mea se va schimba,bineanteles in bine.

carmen
carmen

ms,Simona, ptr articol!Eu stiu ca ar trebui sa ma iert,dar nu reusesc sa fac lucrul acesta.Uf,inca mai am mult de lucru!

Elena Gaibar
Elena Gaibar

Îți multumesc!!! Superb demers, cel al iertarii de sine... Infrumuseteaza viata in mii si mii de feluri!

joe
joe

Ok, s acum anume te ierti? Cred ca ar fi trebuit un articol intreg pentru un asemenea procedeu.

Simona
Simona

Puterea de a reusi este in tine, draga mea. Inconjoara-te de oameni care te fac sa vezi aceasta putere.

Simona
Simona

Scrie pe o hartie ce te retine din a te ierta, ce crezi ca pierzi daca te ierti, dupa care analizeaza cele scrise: poti sa o faci incepand de azi?